Istoric

FILE DIN ISTORICUL ACTIVITĂŢII MEDICO-SANITARE ÎN CALAFAT

Autorii site-ului mulţumesc d-lor Vasile Petrişor şi Lelius Mândroiu din Calafat, autorii monografiei „Calafat – Trepte de istorie”, care au formulat cea mai mare parte a datelor şi informaţiilor, precum şi d-lui dr. Stelian Voinea, pentru solicitudinea de care a dat dovadă prin punerea la dispoziţie a acestui excelent material documentar privind sănătatea publică în Calafat.

         La începutul secolului al XIX-lea, dezvoltarea unor centre tot mai aglomerate pe marginea Dunării, creşterea necontenită a tranzitului de mărfuri şi de călători, au determinat luarea unor măsuri drastice la punctele de frontieră, care să evite intrarea în ţară a unor epidemii, cunoscute în întreaga Europă prin efectele lor dezastruoase.

Plecând de la această necesitate stringentă, în 1830 au intrat în funcţiune carantinele, fixate pe marginea Dunării, care aveau rolul de a forma un cordon sanitar, primul de acest gen din ţara noastră. Deci, începuturile organizării asistenţei sanitare în Calafat au fost strâns legate de intensa activitate din port şi implicit de înfiinţarea şi dezvoltarea carantinei locale. Ideea creerii, şi, într-o oarecare măsură, aplicarea sistemului carantinelor, a existat şi mai înainte de acest an.

Astfel, în 1812, în timpul ciumei lui Caragea, la punctele de frontieră de pe Dunăre, între care şi la Calafat, s-au organizat servicii de carantină. La 31 decembrie 1829 au fost date instrucţiuni pentru înfiinţarea a nouă carantine la Brăila, Piua Pietrei, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova şi Vârciorova.

În acelaşi timp, se prevedea încadrarea carantinelor cu funcţionari medicali şi administrativi. La Calafat, carantină de clasa I, personalul sanitar urma să fie alcătuit dintr-un cinovnic doftoricesc şi doi ciocli, iar cel administrativ, dintr-un comisar şi un subcomisar, precum şi din trei slujitori. Inspectoratul carantinelor din Oltenia trebuia să-şi aibă sediul la Calafat.

Aceste proiecte au fost puse în practică un an mai târziu. La 20 ianuarie 1830, căpitan al carantinei de la Calafat a fost numit stegarul Costache Nicolaide, având ca ajutor pe logofătul Dumitrache Truică, ajutaţi fiind de trei slujitori şi doi ciocli.

În primăvara aceluiaşi an, la Calafat au fost trimişi podpolcovnicul Nilson împreună cu medelnicerul Iancu Dimancea, pentru a alege locul unde urma să se construiască carantina. Ulterior, la Calafat va fi numit şi primul medic al carantinei, în persoana lui Mihalache Andronie, având ca leafă suma de 400 de lei lunar. Acestuia, i-au urmat între 2 februarie-11 martie 1831, dr. Constantin Panaiodoros. În 1834, găsim ca medic în Calafat, pe dr. Scarlat Ţinc, iar între anii 1837 – 1840, pe dr. Dimitrie Culcer, numit în 1859, “medic de district”.

În sfârşit, în 1853, ca medic al carantinei şi al localităţii era dr. Victor Pozi. În acest fel, alături de Giurgiu şi Brăila, Calafatul era una dintre carantinele importante pentru „tranzitul călătorilor, al partidelor mari de marfă şi al poştei”. Pentru securitatea carantinei exista o gardă militară formată din infanterişti şi călăraşi, precum şi două vase fluviale de pază. Sistemul de dezinfecţie al carantinei consta în spălarea cu apă a diverselor categorii de mărfuri, îmbăierea scrisorilor în oţet şi în alte substanţe presupuse a avea o acţiune purificatoare, iar, mai târziu, trecerea lor prin cuptor sau fumigaţie cu vapori. Scrisorilor purificate li se aplica ştampila carantinei.

Pe tot timpul izolării, care varia între 4 şi 24 de zile, era interzisă persoanelor respective orice comunicare cu cei dinafară.

În preajma emancipării

 Cu toate condiţiile vitrege în care avusese loc dezvoltarea Calafatului în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca şi împrejurările politice externe, care determinaseră numeroase bătălii între armatele ruso – austro – turce pe aceste meleaguri, populaţia aşezării a crescut continuu, ajungând în 1852, când începuseră lucrările premergătoare emancipării sale, la 405 familii de săteni, cărora li se mai adăugau 30 de familii de negustori stabiliţi în localitate.

Cât priveşte activitatea comercială de la Schela Calafatului, aceasta a cunoscut după 1848, o dezvoltare continuă, exceptând perioada când în jurul Calafatului s-au desfăşurat luptele dintre ruşi şi turci din anii 1853 – 1854. Schela Calafatului se afla amplasată în partea de nord – vest a localităţii, pe malul fluviului, unde se încărcau şi se descărcau vasele sosite pe Dunăre. Lângă schelă se aflau amplasate cazarma dorobanţilor, căpitănia şi vama, iar sus pe deal se afla instalată carantina.

În activitatea comercială şi de tranzit, aceasta juca un rol deosebit. Când la schelă sosea un vas, acesta trăgea la edec şi nimeni nu avea voie să debarce pe ţărm până ce nu sosea medicul, care avea sarcina să execute operaţiunea de dezinfectare. Pasagerii care coborau în port erau obligaţi prin lege să stea în carantină o perioadă de 8 până la 10 zile. În acest sens se prevedea că „orice călător sau trecător, de orice naţie şi rang va fi, se va supune a păzi straşnic regulile carantinei şi nu va putea la nici întâmplare să treacă cordonul sănătăţii fără a avea bilet de sănătate, care i se va da de comandantul postului orăşenesc”.

Erau prezenţi şi vameşii care, după ce constatau situaţia şi felul mărfurilor, stabileau pentru negustorii respectivi sumele de bani ce urmau a fi achitate. Mărfurile, ca şi pasagerii, erau supuse aceloraşi prevederi de carantină, deoarece, de respectarea cu stricteţe a prevederilor acestora, depindea prevenirea pătrunderii în ţară a unor epidemii.

Sub raport administrativ, Calafatul va continua să fie reşedinţa plăşii Câmpul, fapt care a făcut ca, în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic, reintrodus după Revoluţia de la 1848, în localitate să-şi aibă sediul o serie de instituţii, între care şi Carantina, care avea, aşa cum am mai arătat, un rol deosebit în ceea ce priveşte asigurarea securităţii igienei locale, ca şi a luării unor măsuri foarte drastice în vederea împiedicării pătrunderii în ţară a unor epidemii.

Sentinelele care făceau de strajă, aveau ordin să tragă în oricine nu se supunea, sau încălca cordonul sanitar, iar slujbaşii carantinei care ar fi tolerat trecerea în mod clandestin a călătorilor sau a mărfurilor în ţară, erau pasibili de pedeapsa cu moartea. Străjile de graniţă erau înarmate cu puşti cu cremene, iar la brâu aveau două pistoale şi iatagan.

Ele purtau haină lungă, căciulă cu moţ la o parte şi cizme. Membrii cordonului sanitar locuiau în bordeie, iar garda Schelei, în pichet.

În primii ani după emancipare

Problema asigurării asistenţei medicale în rândul populaţiei a rămas, şi după emanciparea de la 1855, o cerinţă stringentă. După emanciparea localităţii din septembrie 1855, oraşul s-a dezvoltat necontenit, populaţia devenind tot mai numeroasă.

Ca atare, în ultimul deceniu al secolului XIX s-a pus cu tot mai multă stringenţă problema aprovizionării Calafatului cu apă. Deşi era situat chiar pe marginea Dunării, în tot cursul anului, dar mai cu seamă în lunile de vară, în Calafat procurarea apei constituia o problemă destul de grea ( la 19 ianuarie 1880, căutând să rezolve cât de cât problema apei, mai mulţi locuitori ceruseră permisiunea de a construi o fântână pe strada Traian. Fântâna Baba Lupa, construită încă de la începutul secolului fusese şi ea complet renovată în 1887).

Alimentarea oraşului cu apă de băut se făcea prin cele câteva puţuri aflate în incinta oraşului şi prin cele trei cişmele , dintre care două în apropierea portului, iar alta în afară de bariera Ciupercenilor. Pentru săparea primelor, au fost necesare sume considerabile, apa fiind la mare adâncime, iar pentru întreţinerea ultimelor, se cheltuiau în fiecare an mari sume importante de bani, deoarece erau deteriorate ca urmare a revărsării apelor Dunării. Pornind de la aceste considerente, au început să se facă studii pentru găsirea celor mai eficiente modalităţi de introducere a instalaţiilor de apă în oraş.

În această direcţie, cel mai practic şi mai amănunţit studiu a fost acela întocmit de medicul oraşului. El arăta că, în situaţia de atunci, fiecare cetăţean al oraşului era obligat să plătească anual sacagiilor între 10 şi 12 galbeni. Din lipsa apei, când în 1889 arsese o casă chiar lângă fântână, cei circa 600 – 800 de oameni, plus pompierii, nu putuseră stinge focul, iar dacă vântul ar fi bătut, ar fi fost distruse zeci de locuinţe, fără a se fi putut interveni.

De aceea, se propunea ca pe fiecare stradă să se instaleze câte 8 – 10 cişmele „prin care să curgă apa singură şi în cantitate suficientă”. Ca sursă pentru procurarea apei, medicul oraşului propunea să se folosească toate izvoarele din jur, pe o rază de cinci kilometri, între care, Ţuţuroaiele, Baba Lupa şi izvoarele din comuna Basarabi, care aveau apa cea mai bună şi în cantitate suficientă pentru a aproviziona localităţile Calafat, Basarabi şi Golenţi. Dintre toate acestea, el considera că cel mai uşor se puteau capta izvoarele de la Ţuţuroaie, care puteau furniza în 24 de ore până la 200.000 de litri.

După ce era captată, apa urma să fie dirijată pe străzi prin conducte şi distribuită prin fântâni prevăzute cu robinete. Conform calculelor estimative făcute de el şi de inginerii Linder şi Ionescu Ganea, costul lucrării se ridica la circa 50.000 de lei, care puteau fi acoperiţi prin contribuţia a 40 de lei în primii doi ani şi 20 de lei în al treilea an de către fiecare familie din oraş. Acest proiect ingenios avea să fie pus în practică, cu o serie de modificări şi având ca sursă apa Dunării, abia la începutul secolului XX. Dacă începuturile organizării asistenţei sanitare în Calafat au fost strâns legate de intensa activitate comercială din port şi implicit de înfiinţarea şi dezvoltarea carantinei locale, problema asigurării asistenţei medicale în rândul populaţiei a rămas şi după emancipare o cerinţă stringentă. Medicii de la carantină asigurau asistenţa medicală, în caz de absolută nevoie, negustorilor şi bogătaşilor din oraş. Ei refuzau însă categoric, să intervină în sprijinul bolnavilor din rândurile ţărănimii, a păturilor nevoiaşe, în general.

Situaţia nu s-a schimbat cu mult, nici după ce în Calafat, în condiţiile emancipării, a început să funcţioneze un medic al oraşului.. De aceea, masa locuitorilor, găsindu-se în situaţia de a nu avea un sprijin medical efectiv în caz de nevoie, a fost silită de foarte multe ori, să se adreseze la anumiţi medici de la Vidin, cu toate cheltuielile mari implicate de acest lucru.

Este semnificativă în acest sens reclamaţia unui număr de 17 cetăţeni ai Calafatului, adresată organelor judeţene la 4 iulie 1861, prin care deplângeau faptul că „de aceea am fost nevoiţi să aducem medici din Vidin şi chiar din Turcia”. În amintita plângere se mai arată că la solicitarea respectivilor locuitori, în vederea acordării de asistenţă medicală, doctorul a răspuns sătenilor că „cine este bolnav să meargă la Craiova, că după ce ne lipsesc celelalte, mai sunt şi medicamentele”.

Reţinerea medicului oraşului de a răspunde la solicitările locuitorilor se datora faptului că asistenţa medicală pentru întreaga populaţie a oraşului, ca şi a a satelor din jur, nu se putea asigura practic de către un singur cadru medical. La aceasta se mai adăuga însă, lipsa de instrumente chirurgicale, ca şi de medicamente. Nu-i mai puţin adevărat că deplasarea la domiciliul pacienţilor a medicului, în condiţiilor unor atât de multe solicitări şi a lipsei de medicamente necesita o remunerare considerabilă, pe care foarte mulţi locuitori nu o puteau suporta. Pentru a înlesni procurarea de medicamente, municipalitatea oraşului a intervenit în 1863 pe lângă Prefectura judeţului Dolj, învederea înfiinţării în localitate a unei farmacii.

În adresa înaintată, primarul Calafatului argumenta „adevărata necesitate ce se simte aici de lipsa unei farmacii, din care cauză suferă prea mult locuitorii acestui oraş”, solicitând din partea Prefecturii Dolj „aprobarea de fonduri pentru întreţinerea farmaciei ce vrea să deschidă Leopold Svab”.

Înfiinţarea Spitalului Orăşenesc

 În contextul dezvoltării de ansamblu a oraşului Calafat, se punea cu tot mai multă acuitate, nu numai problema cadrelor medicale, a lipsei de medicamente, ci şi a înfiinţării de urgenţă a unui spital. În acest sens, la 27 august 1868, primăria oraşului Calafat arăta, într-o adresă înaintată prefectului de Dolj, că se simte „necesitatea de a se înfiinţa în acest oraş, un spital cât de mic”, dar care, din lipsă de mijloace financiare, nu s-a înfiinţat încă..

Reuşindu-se să se strângă o anumită sumă de bani, primăria revine acum asupra acestei cereri, deoarece „dispunea de oarecare mijloace financiare”. O încercare în acest sens fusese făcută şi în anul 1865, cu prilejul declanşării epidemiei de holeră ce se ivise în Turcia. După mai multe asemenea demersuri, în 1869 s-a înfiinţat la Calafat Spitalul orăşenesc, care, până către finele secolului al XIX-lea , avea să funcţioneze în încăperi improprii, cu un personal medical destul de redus şi cu bază materială, în general, nesatisfăcătoare. Până în 1879 spitalul dispunea în total de 18 paturi, dintre care 10 pentru bărbaţi şi 8 pentru femei. În anii următori, numărul acestora se va ridica la 20, pentru ca, în 1885, spitalul să aibă în întreţinere 22 de paturi.

În privinţa cadrelor medicale care au slujit în perioada de după emancipare, atât în cadrul oraşului, cât şi al spitalului, sunt demne de menţionat numele unor doctori de prestigiu în epocă, formaţi în cea mai mare parte la şcoala lui Davilla: Victor Bassi, ca medic al carantinei şi al oraşului (1860), Gheorghe Gross (1862 – 1870), Adof Dezie (1863 – 1866), Petre Degerăţeanu (1870 – 1872), dr. Nicolaidi (1869 – 1877), Adolf Klein (1877 – 1892), Constantin Macri (1893 – 1894). Referitor la finanţarea spitalului din localitate, precizăm faptul că aceasta se realiza atât cu fondurile oraşului, cât şi din bugetul judeţului.

În general, fondurile destinate activităţii sanitare erau insuficiente şi nu puteau asigura buna funcţionare a spitalului şi nici acordarea asistenţei medicale atât de necesară populaţiei nevoiaşe majoritare. De altfel, toate perturbaţiile financiare din bugetul local, cât şi din cel judeţean, erau resimţite de regulă, de instituţiile de învăţământ şi de sănătate.

Aşa se explică faptul că dacă până în anul 1888, din bugetul judeţului şi al oraşului se aloca pentru spitalul din Calafat suma de 4.000 de lei, începând cu noul an financiar, „din lipsă de fonduri”, această sumă s-a redus la 2.000 de lei, pentru ca abia în 1890 să se revină la 4.000 de lei. Şi aceasta în condiţiile în care, an de an, sute de bolnavi în stare gravă aşteptau la porţile spitalului în speranţa că vor avea şansa de a fi internaţi pentru tratament.

Pentru a ne face o imagine asupra afluenţei de bolnavi care au avut fericirea de a găsi un pat dintre cele 18 – 22 câte existau în acest mic spital, sunt elocvente câteva exemple culese din perioada anilor 1884 – 1896. În perioada 1 septembrie 1884 – 1 septembrie 1885, au fost internaţi în spital pentru diferite tratamente, 378 de bărbaţi, 83 de femei şi 10 copii, totalizând 5.526 de zile.

Dintre aceştia, s-u însănătoşit 352 de bărbaţi,74 de femei şi 4 copii; 13 persoane au decedat, iar 28 au rămas mai departe sub supraveghere medicală. În intervalul septembrie 1885 – septembrie 1886, au fost internaţi 451 de bolnavi, dintre care 415 s-au însănătoşit, 10 au părăsit spitalul cu sănătatea ameliorată, 17 au decedat, iar 9 au rămas spitalizaţi. În perioada septembrie 1886 – septembrie 1887, numai din comunele din jurul Calafatului, au venit pentru consult 1.253 de bolnavi; s-au acordat consultaţii gratuite la un număr de 2.878 de pacienţi, zilele de tratament şi întreţinere în spital, ridicându-se la 16.306.

În acelaşi interval au fost spitalizaţi 477 de bolnavi, din care au ieşit vindecaţi 432, amelioraţi 13, incurabil 1, 21 au decedat, iar restul au rămas internaţi. Aceştia au totalizat 5.452 de zile de spitalizare. Doi ani mai târziu au fost spitalizaţi 559 de bolnavi, din care 523 s-au vindecat, 4 au părăsit spitalul cu o situaţie ameliorată, 13 au decedat, iar 19 au rămas mai departe internaţi; ei au totalizat 5.731 de zile de tratament. În sfârşit, în anii 1895 – 1896, au fost internaţi în total 1.192 de pacienţi, dintre care 786 bărbaţi şi 406 femei. Dintre aceştia au părăsit spitalul 768 de bărbaţi şi 399 de femei, rămânând internaţi mai departe 18 bărbaţi şi 7 femei.

Ca o consecinţă a condiţiilor grele în care se afla asistenţa medicală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, natalitatea în oraş a cunoscut un ritm de creştere foarte lent, iar morbiditatea era în floare.

De asemenea, ca urmare a lipsei de asistenţă medicală, cât şi a lipsurilor materiale de tor felul resimţite de majoritatea populaţiei Calafatului, o serie de boli ca tuberculoza, paludismul, debilitatea congenitală, arterioscleroza şi multe altele, făceau ravagii în rândul locuitorilor, cauzând numeroase decese.

Un nou local pentru spitalul orăşenesc, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea

 Afluxul tot mai mare de bolnavi, condiţiile neigienice în care funcţiona, ca şi spaţiul insuficient de care dispunea, au făcut ca în ultimul deceniu al secolului, să se pună tot mai insistent problema construirii unui nou local pentru spital.

Acest lucru îl cereau în mod expres nu numai necesităţile social – economice ale oraşului, îl dorea cu ardoare nu numai populaţia, ci îl susţineau şi cadrele medicale. Astfel, într-un raport înaintat prefectului în februarie 1892, medicul spitalului, referindu-se la starea în care acesta funcţiona, arăta că este foarte rău întreţinut „din cauză că se face o economie neînţeleasă în detrimentul bunului serviciu şi sănătăţii publice”. Acesta mai cerea în mod insistent, să se efectueze reparaţii serioase la vechea clădire şi să creeze încă cinci paturi pentru militarii din garnizoană deoarece în oraş erau cantonate patru companii de infanterie, un escadron de călăraşi, ca şi statul major al Regimentului 31 Dorobanţi, din care cauză cele cinci paturi alocate erau practic insuficiente.

În plus, respectivul medic mai solicita suplimentarea de fonduri pentru ca bolnavilor să li se dea medicamente în mod gratuit şi să se reînoiască de urgenţă „zestrea spitalului, care a ajuns într-o stare de plâns”, precum şi lenjeria şi o serie de instrumente chirurgicale. Toate acestea au determinat autorităţile ca, în cursul anului 1893, să înceapă construirea noului local al spitalului, care va fi dat parţial în folosinţă în 1894 – 1896 şi inaugurat în iunie 1897. La realizarea noii construcţii, o contribuţie substanţială din punct de vedere financiar (46.000 de lei) a adus- o unul dintre bogătaşii oraşului, Gheorghe Giuroglu; el a mai dotat spitalul cu 23 de paturi şi cu toate cele necesare începerii activităţii. Fireşte că noua construcţie reprezenta un pas înainte pe linia asigurării unor condiţii mai bune de asistenţă medicală, dar nu satisfăcea nici pe departe necesităţile populaţiei locale care se ridica la aproximativ 8.000 de locuitori.

Aceasta, fără a mai adăuga populaţia satelor din jur care, de regulă, apela tot la serviciile spitalului din Calafat. Dificultatea satisfacerii cerinţelor de ordin medical era agravată şi de faptul că spitalul resimţea o criză acută de cadre. În ultimul deceniu al secolului al XIX- lea, ca şi mai înainte, el nu era deservit decât de un singur medic (între 1894 – 1901 a funcţionat pe acest post dr. Marinescu Betulea), care era ajutat de un subchirurg, un intendent, doi infirmieri, un bucătar, o spălătoreasă şi un om de serviciu. În ceea ce priveşte acordarea asistenţei medicale prin intermediul noului spital care funcţiona în localitate, este de menţionat că anual puteau fi trataţi prin internare, între 500 – 600 de bolnavi. Pentru exemplificare, între anii 1897 – 1900, la spitalul din Calafat au fost internaţi 2.385 de bolnavi, dintre care 1.580 s-au însănătoşit, 771 nu au putut fi lecuiţi, iar 34 au decedat.

De aici concluzia că doar 66% dintre pacienţi au putut fi redaţi vieţii normale. Una dintre bolile incurabile care făceau ravagii în rândurile populaţiei locale, ca de altfel în întreaga ţară, cauzând numeroase decese, era tuberculoza. Amintim în acest sens faptul că, în 1896 în Calafat, au murit din cauza acestei boli 16 persoane, în 1897 – 17 persoane, un an mai târziu 14, în 1899 – 15, iar în 1900 – 19 persoane. Foarte frecventă şi cu rezultate tragice era şi difteria. Astfel, numai în perioada cuprinsă între 26 iulie 1896 şi 18 martie 1897, s-au înregistrat în localitate 122 de cazuri, dintre care 13 au fost mortale.

De asemenea, erau destul de des întâlnite cazurile de scarlatină, tuse convulsivă şi alte boli molipsitoare. Cu toate greutăţile ce se manifestau în combaterea numeroaselor boli care dobândiseră o largă arie de acţiune, cu toate condiţiile grele în care funcţiona spitalul din oraş datorită numărului mic de paturi existente, a lipsei de medicamente, a aparaturii medicale necesare şi a unui personal foarte restrâns, se impune a fi subliniat faptul că puţinele realizări în acest domeniu reprezentau ceva faţă de trecut şi creau condiţiile pentru noi paşi pe linia unei asistenţe medicale mai substanţiale.

După Războiul de Independenţă din 1877 – 1878

 Aşezat chiar pe ţărmul Dunării, în faţa Vidinului, şi având de suferit timp îndelungat canonada distrugătoare a puternicelor baterii de artilerie din cetatea otomană, Calafatul prezenta la sfârşitul războiului, foarte multe pagube materiale, care aveau să fie cu greu şi după timp îndelungat remediate de locuitori.

Cu prilejul luptelor, mai ales în ultima parte a războiului, o bună parte dintre cetăţeni fuseseră evacuaţi în satele din jur. Spitalul civil era mutat la Galicea, iar mai apoi la Moţăţei. După terminarea luptelor, instituţiile au început să revină în localitatea sfârtecată de obuze. Se simţea nevoia reintrării în normal a învăţământului public, cultului, spitalului, a reparării edificiilor.

Recolta era rea din cauza secetei din timpul verii. În plus, oraşul prezenta la tot pasul, un aspect deplorabil. Spre a se evita ivirea unor molime, s-au luat măsuri urgente pentru dezinfectarea localităţii, solicitându-se sprijinul armatei.

Cu acest prilej, străzile şi curţile multor case au fost curăţite de marile cantităţi de bălegar şi gunoaie adunate în tot decursul războiului. În martie 1878, în localitate se mai afla încă instalat, în clădirea şcolii primare de pe Bulevardul Ştirbei Vodă, Spitalul militar, unde se găseau internaţi mai mulţi soldaţi bolnavi de febră tifoidă, boală contagioasă care ameninţa în permanenţă pe localnici. Tot pentru armată fusese destinată şi clădirea spitalului, care şi ea avusese de suferit. Se simţea o acută lipsă de lenjerie, cea existentă fiind deteriorată, în cea mai mare parte de îndelungata folosinţă pentru nevoile soldaţilor răniţi.

Pentru repunerea în funcţiune a acestei instituţii, atât de necesară mai ales în timpurile grele prin care trecea Calafatul, era nevoie de procurarea sumei de 2.500 de lei, în vederea reparării „stricăciunilor cauzate în timpul războiului”.

Situaţia era cu atât mai urgentă deoarece „se simte mare trebuinţă de înfiinţare a zisului spital, căci numărul bolnavilor creşte în fiecare azi atât în oraş, cât şi în plasă”. Acest deziderat stringent nu s-a putut realiza decât în ianuarie 1879, când a început parţial, procurarea de medicamente şi repararea clădirii, totul fiind terminat abia în luna iulie a aceluiaşi an, cu efortul material al primăriei oraşului şi prin contribuţia bănească a locuitorilor.

La început de nou secol

 Scuturat de evenimentele secolului trecut, Calafatul a intrat în veacul XX mai plin de vigoare. Oraşul privea spre un nou orizont, deşi ritmul încet al dezvoltării nu-i oferea perspectiva spre care aspira. Impresia de prosperitate era dată în primul rând de tumultul portului de la marginea Dunării, în care se manevrau cantităţi uriaşe de cereale. Până la primul război mondial, Calafatul avea cam 1 km pătrat, cele 18 străzi şi bulevarde având o lungime totală de 20.080 de metri. În jurul anului 1910, localitatea dispunea de 1.035 de imobile şi se resimţea necesitatea extinderii perimetrului său.

În ce priveşte populaţia, aceasta a înregistrat în perioada de început a secolului al XX-lea, un spor lent şi oscilant. De la 7.126 de locuitori în 1899, a scăzut la 7.113 în 1900, pentru ca în 1907 să crească la 7.350. În anii următori, sporul populaţiei va fi în continuare, tot mic: 7.850 locuitori în 1910, 7.608 în 1912 şi 1913 şi 7.625 de locuitori în anul 1914.

Sporul mic al populaţiei în primii 15 ani ai secolului, se explică prin afluxul populaţiei către alte zone mai dezvoltate economic, dar şi prin mortalitatea ridicată, cauzată de sărăcie, nivelul de trai scăzut, bolile de tot felul, la care se adăugau lipsa de asistenţă medicală corespunzătoare. Câteva exemple sunt grăitoare: în 1901 s-au înregistrat 237 de naşteri şi 233 de decese; în 1907 au avut loc 235 de naşteri şi 185 de decese, iar în 1909 s-au născut 227 de copii şi s-au înregistrat 265 de decese.

O atenţie deosebită s-a acordat în primii ani ai secolului, Regimentului 31 Infanterie, a cărui garnizoană a fost extinsă şi reamenajată. S-au construit multe utilităţi pentru aceasta, inclusiv o infirmerie care a costat 25.500 lei. Din lipsă de fonduri, începerea lucrărilor a fost tergiversată timp de patru ani, acestea fiind începute abia în 1906. Intrând în pragul noului secol cu o situaţie bugetară destul de precară, autorităţile locale au apelat la toate mijloacele posibile pentru a găsi anumite căi de rezolvare.

Între alte măsuri urgente, trebuiau luate şi cele de asanare a unor bălţi existente în jurul oraşului, care constituiau adevărate focare de infecţii. Astfel, la bariera şoselei spre Poiana Mare, din cauza locului jos, apele adunate din ploi formau în mod frecvent bălţi; în partea de sud-vest a oraşului, spre bariera Ciupercenii Vechi, ca şi în spatele portului şi în cele două laturi ale gării, din cauza construirii căii ferate şi a ridicării terasamentului, ca şi a construirii şoselei spre port, se formaseră gropi mari, în care apele rezultate din ploi şi din topirea zăpezilor se strângeau an de an, cu toate măsurile luate, “formându-se locuri mlăştinoase care constituiau cu adevărat un pericol permanent pentru sănătatea publică”.

Pentru desecarea acestora, primăria cerea prefecturii aprobarea de fonduri necesare executării unui canal de scurgere pe sub şoseaua Ciuperceni şi a două canale între linia ferată şi oraş, între port şi spatele portului. Una dintre preocupările principale care a continuat să stea în atenţia organelor locale în perioada de început a secolului al XX-lea, a fost aceea a creerii unor posibilităţi materiale care să permită începerea lucrărilor pentru introducerea alimentării cu apă a oraşului şi a iluminării electrice.

Cu toate că era aşezat pe malul Dunării iar în localitate existau 52 de fântâni, se simţea totuşi o acută lipsă de apă potabilă. De la Dunăre, apa nu se putea aduce decât cu sacaua, iar fântânile fiind foarte adânci, aceasta se scotea cu mare greutate. În plus, întrunea toate condiţiile igienice, din punct de vedere al purităţii, numai apa „de la Baba Lupa şi de la puţul din piaţa de cereale”.

Căutând să îmbunătăţească şi să aplice în practică unele soluţii încă de la sfârşitul secolului trecut, în ianuarie 1904 a început instalarea de conducte de apă în incinta gării şi în perimetrul magaziilor, folosindu-se în acest sens izvoarele de la „Ţuţuroaie”, singura sursă pentru alimentarea cu suficienţă a populaţiei oraşului cu apa necesară, întrunind perfect toate condiţiile igienice.

Un an mai târziu, în decembrie 1905, primăria Calafatului cerea prefecturii aprobare pentru deschiderea unui credit de 5.000 de lei, necesar „pentru achitarea onorarilor d-lor ingineri care au elaborat planurile şi devizele relative la alimentarea oraşului cu apă de stropit şi la introducerea luminii electrice”. În adresa înaintată, se sublinia că acestea sunt „două importante lucrări, care prezintă pentru populaţie un interes vital, dat fiind răul ce provine din cauza pulberii pe care populaţiunea este nevoită să o aspire în tot timpul verii, din lipsa apei pentru stropitul străzilor, fapt care contribuie, în primul rând la întinderea bolii de tuberculoză, boală care din statisticile cunoscute a bântuit şi bântuie chiar într-o măsură ce cu drept cuvânt a alarmat chiar organele sanitare superioare”.

Lucrările ce urmau a fi efectuate de inginerii Gogu Constantinescu şi Chr. Modenovici, urmau a se ridica în final la suma de 300.000 de lei. Ele au tergiversat însă, în 1906 studiile continuau, dar costul urma să se ridice la 350.000 de lei.

Oraşul a făcut un împrumut de 300.000 de lei la Casa de depuneri şi s-a dispus începerea lucrărilor cu săpături de-a lungul străzilor şi introducerea de tuburi de fontă pentru aducerea apei. La 16 februarie 1909, primăria a solicitat din nou prefecturii ca să intervină la Ministerul de Interne pentru a aproba împrumutul cerut pentru „terminarea lucrărilor de alimentare cu apă, întrucât timpul este înaintat şi campania pentru lucrări aproape a se redeschide” După două luni, la 18 aprilie, organele locale au primit avizul favorabil, respectiv că fusese promulgată legea pentru împrumutul cerut „spre a servi la terminarea lucrărilor pentru alimentarea oraşului cu apă potabilă de Dunăre”, care urma a fi filtrată prin pietriş şi nisip, ridicată într-un bazin înalt şi de aici distribuită în localitate.

Zece zile mai târziu, la 28 aprilie 1909, a fost primită şi o adresă a Ministerului de Interne, prin care se aproba continuarea şi finalizarea lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului, încredinţată inginerului I. Motzoi la preţul de 290.064 lei.

În aceste condiţii, lucrările au putut continua, ele prelungindu-se până la începutul anului 1910. Pornind de la stadiul aproape final în care acestea se aflau, , la 7 februarie 1910, Ioan Şt. Ciupag, primarul oraşului, comunica Consiliului comunal că lucrările sunt aproape terminate şi în curând apa urma a începe să fie distribuită în oraş.

În acest sens, Consiliul a trecut la votarea constituirii unei taxe ce trebuia plătită de consumatori În perioada de început a secolului, Calafatul pornise pe un făgaş mai promiţător faţă de secolul trecut, eforturile localnicilor au fost însă curmate brusc de anii primului război mondial şi în special de perioada ocupaţiei germane care a avut consecinţe dezastruoase.

Asistenţa medicală, problemă deficitară în perioada interbelică

 Una dintre problemele nerezolvate în perioada interbelică, a fost aceea a creerii unor condiţii propice pentru asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare atât pentru necesităţile populaţiei oraşului, cât şi pentru cea a localităţilor din jur. Dezinteresul manifestat în această direcţie, a făcut ca oraşul să rămână pe mai departe cu acelaşi mic şi neîngrijit spital, asaltat anual de sute şi mii de bolnavi, deservit de un număr foarte restrâns de cadre medicale, cu aceleaşi greutăţi materiale.

Deşi relativ nouă, clădirea spitalului prezenta deja la începutul secolului multe neajunsuri: se simţea tot mai mult nevoia construirii unui pavilion de boli contagioase, ca şi a unui local care să servească pentru consultaţiile gratuite; ferestrele şi uşile pavilioanelor se închideau cu greu, din care cauză în saloane domnea frigul şi un curent permanent; faţă de numărul mare de bolnavi era necesară mărirea personalului medical, care nu consta decât dintr-un doctor ( care a deservit pentru o perioadă de timp şi oraşul ),un subchirurg, doi infirmieri şi o infirmieră, iar ca personal auxiliar, o bucătăreasă, o spălătoreasă şi un argat. Situaţia precară în care se afla spitalul, reiese de altfel cu claritate, din chiar memoriul înaintat de medicul Alexandru Movilescu forurilor superioare de la Bucureşti. Precizând că „acel spital se găseşte în condiţiuni improprii pentru căutarea bolnavilor”, el arăta că în curtea acestuia nu se găsea măcar o fântână, din care cauză chiar bolnavii sunt nevoiţi să bea apă stătută, adusă cu sacaua de la cişmelele din jur. Respectivul medic, recomanda totodată, plantarea de pomi în incinta spitalului pentru purificarea aerului, ca şi repararea gardului împrejmuitor „care este cu totul deteriorat”.

Cât priveşte localul propriu – zis, el cerea ca acesta să fie reparat în interior, să se văruiască în exterior, să se refacă acoperişul, să se completeze lenjeria necesară şi să se schimbe saltelele complet deteriorate, să se monteze o nouă cadă pentru baie şi să fie reparată cea veche. De menţionat, că până după cel de-al doilea război mondial, Calafatul nu a dispus de o baie comunală.

În timp de iarnă funcţionau băile militare care aparţineau Regimentului 31 Infanterie, unde, în schimbul unei taxe, puteau intra şi persoanele civile. Revenind la memoriul medicului Movilescu, acesta mai recomanda „să se prevadă din partea judeţului o sumă de bani necesară pentru procurarea de medicamente la bolnavii săraci care se prezintă la consultaţiile gratuite ale spitalului”.Deşi spitalul era subvenţionat de către comună, iar judeţul mai aloca încă 6.000 de lei anual, cerinţele sale multiple erau cu mult mai mari decât sumele repartizate serviciului de asistenţă medicală.

Asupra cerinţei de „subvenţionare” a medicamentelor, revenea la 9 aprilie 1905 şi doctorul Dumitru Popescu care, într-un alt memoriu către prefectura judeţului Dolj, arăta: „la consultaţiile gratuite ale acestui spital se prezintă bolnavi din comunele care învecinează acest oraş şi chiar din comunele mai îndepărtate şi, de cele mai multe ori, pleacă neavând cu ce să-şi procure medicamentele prescrise de noi, fiind foarte săraci, aşa că au făcut un drum fără a fi folosit scopului pentru care au venit; spitalul neavând un fond pentru consultaţii gratuite ale bolnavilor…am onoare, domnule prefect, în interesul populaţiei sărace…să binevoiţi a destina o sumă de cel puţin trei sute de lei pentru a face faţă cererii acestor nenorociţi”.

În 1909, de pildă, primăria a hotărât să aloce 200 de lei „pentru medicamente gratuite săracilor din comună”. Interesant este faptul că pentru latrina din piaţa Ştirbei Vodă se repartizase suma de 2.900 lei, iar pentru bolnavii săraci doar 200 de lei pe un an întreg. Situaţia precară a asistenţei medicale a continuat să se menţină în anii următori nu numai din acest punct de vedere, ci şi din cel al greutăţilor întâmpinate cu întreţinerea spitalului.

După 1905, vom întâlni aceleaşi cereri repetate care apelau la ajutoare băneşti pentru umplerea numeroaselor goluri: repararea clădirilor spitalului şi reamenajarea unor anexe ce erau „cu totul degradate”, lipsa „etuvelor pentru dezinfectare”, a rufăriei „absolut indispensabile”, lipsa unei „mese de operaţii sistematizată”, a dulapurilor pentru depozitarea rufăriei, a instrumentelor chirurgicale, a unei camere mortuare, a ventilaţiei în saloane, a unor latrine igienice.

Pentru ieşirea din această situaţie s-au încercat şi unele soluţii „salvatoare”, dar care s-au dovedit până la urmă, ca ducând nu la ameliorarea, ci la agravarea deficienţelor semnalate. Astfel, la 25 octombrie 1906, faţă de condiţiile grele în care îşi desfăşura activitatea serviciul medical al oraşului, Consiliul judeţean a hotărât să se ia „sub administraţia judeţului, spitalul din Calafat”, începând din aprilie 1907, însă numai cu rezerva “dacă autoritatea comunală consimte de bună voie a acorda din veniturile sale pentru spital o subvenţie anuală de 9.000 de lei”.

Această propunere, pusă în discuţia consiliului comunal, deşi iniţial acceptată, a fost în cele din urmă respinsă, pe motivul că era imposibil să se aloce o astfel de sumă. Respingerea acestei propuneri scotea în mod clar în evidenţă maşinaţiunile prefecturii care, în cazul adoptării acestei soluţii, ar fi avut posibilitatea să reducă şi mai mult suma de bani alocată din partea ei, instituţiei de ocrotire a sănătăţii populaţiei oraşului Calafat.

Dacă avem în vedere că spitalul primea ca subvenţii din partea statului şi din bugetul oraşului suma totală de 11.420 de lei, că anual prefectura acoperea din aceştia 6.000 de lei, restul fiind alocat de către autorităţile locale, reiese că după noua “soluţie”, Calafatul ar fi trebuit să verse 9.000 de lei , iar prefectura să contribuie doar cu aproximativ 2.500 de lei.

Iată aşadar, un exemplu de “ingeniozitate” a autorităţilor în rezolvarea uneia dintre problemele deosebit de dificile ale societăţii româneşti din perioada de după 1900. În aceste condiţii grele, este totuşi lăudabilă activitatea intensă desfăşurată de medici ca: I. Marinescu Botulea (1900 – 1901, 1905), Alexandru Movilescu (1901 – 1905), Dumitru Popescu (1905 – 1909), Constantin Ciocâlteu (după 1909) şi de subchirurgi ca Niţu Goruţu, Gogu Nicolici, Fane Sotirescu, Iacob Ionescu, Dumitru Călinescu şi Grigore Căzănescu.

Merită să menţionăm că în 1904, a fost numit ca medic al oraşului, dr. Dumitru Iureş, care a funcţionat pe acest post până în anul 1937, un medic deosebit de apreciat în Calafat. Datorită dăruirii de care au dat dovadă în munca lor nobilă, nesprijiniţi decât de sentimentul datoriei faţă de semenii lor, „fără a lua bani de la bolnavi”, numai în primii ani ai secolului XX au fost trataţi în spital 5.236 de pacienţi, din care 5.114 s-au însănătoşit, acordându-se în aceiaşi perioadă, 26.985 de consultaţii gratuite. Pentru exemplificare, iată câteva situaţii, defalcate pe ani, privind asistenţa medicală asigurată prin intermediul spitalului: în intervalul 15 august 1902 – 15 august 1903, au fost internaţi în spital 629 de bolnavi, dintre care 300 din oraş şi 329 din comunele judeţului, totalizând 4.641 de zile.

Dintre aceştia, 368 au fost bărbaţi, 170 femei, 54 băieţi şi 37 fete. Din totalul de internaţi, 375 s-au vindecat, 118 s-au ameliorat, 116 au rămas nevindecaţi, iar 20 au decedat. Tot în acest interval au fost date 3.000 de consultaţii gratuite: 1.943 la populaţia din oraş şi 1051 la cea din alte comune.

În perioada 1 septembrie 1907 – 31 august 1908, au fost internaţi în spital 346 de bolnavi (212 bărbaţi şi 134 femei), totalizând 2.994 zile de tratament. Dintre aceştia, au ieşit 284 vindecaţi, 42 amelioraţi, 13 nevindecaţi, iar 7 au decedat. S-au acordat consultaţii gratuite la 948 de persoane. Între 1 septembrie 1908 – 1 septembrie 1909, au fost internaţi 588 de bolnavi, totalizând 4.779 de zile spitalizare. Dintre aceştia, 481 s-au vindecat, 57 s-au ameliorat, 30 au murit, iar 20 au rămas mai departe internaţi. Au fost acordate 1.245 de consultaţii gratuite. În 1908, spitalul dispunea de 24 de paturi, iar în 1915 de 25 de paturi.

Acelaşi număr de paturi va continua să rămână şi după primul război mondial. Insuficienta asistenţă medicală faţă de nevoile populaţiei, lipsa cadrelor de specialiate în comparaţie cu cerinţele, a medicamentelor necesare, condiţiile grele de viaţă pe care le resimţeau marea majoritate a populaţiei, au făcut ca oraşul să fie bântuit de epidemii care, nu de puţine ori, au făcut numeroase victime omeneşti.

Statisticile timpului ne arată că în perioada 1900 – 1910, din cauza unor boli contagioase au fost înregistrate 44 de decese de scarlatină, 9 de difterie, precum şi zeci de cazuri de decese de pe urma altor boli, ca febra tifoidă, rujeola, tuse convulsivă, anghină, paludism, infecţii gastro-intestinale, icter, debilitate congenitală.

Alături de aceste boli, oraşul şi împrejurimile au fost bântuite de grave epidemii de gripă, din care cauză primăria cerea de urgenţă ca, pe lângă ajutorul sanitar, să se mai aprobe angajarea a încă unui subchirurg „pentru a putea executa operativ măsurile sanitare prescrise de medic”. Foarte frecvente erau şi cazurile de pelagră, tenie, febră catarală, uremie.

Documentele de epocă ne consemnează la începutul secolului, 101 bolnavi de paludism, 28 de pelagră, 110 de scarlatină, 123 de tuse convulsivă, 265 de rujeolă. Între anii 1913 – 1922, au fost depistaţi 302 bolnavi de conjunctivită granuloasă.

O situaţie deosebită s-a creat pentru Calafat în anul 1913 când, în condiţiile războaielor balcanice şi ale reîntoarcerii armatei române la nord de Dunăre, oraşul, ca şi alte localităţi din ţară, a fost cuprins de o puternică epidemie de holeră, soldată cu 57 de cazuri de îmbolnăvire, dintre care 36 de decese. Situaţia a rămas alarmantă şi în anul următor, deoarece, la 10 iunie, autorităţile nedispunând de bani pentru combaterea holerei, solicitau alarmate prefecturii, alocarea de noi fonduri.

În aceleaşi condiţii vitrege s-a aflat Calafatul şi în perioada ocupaţiei trupelor germane din 1916 – 1918 când, între alte boli, a bântuit cu furie tifosul exantematic. Numai în 1917 de pildă, documentele semnalează 98 de cazuri de tifos exantematic, 70 de scarlatină, 15 de difterie, 341 de malarie, 9 de turbare, ca şi câteva cazuri de lepră. Însă cea mai răspândită şi permanentă boală contagioasă care, în perioada de până la finele celui de-al doilea război mondial a secerat sute de vieţi omeneşti dintre locuitorii oraşului, a fost tuberculoza.

Pentru exemplificare, dăm câteva date concludente care vin să reliefeze ce a însemnat flagelul tuberculozei pentru locuitorii acestei mici localităţi şi din cauza căreia au dispărut, nu de puţine ori, familii întregi. Între 1900 – 1905, de pildă, au murit din cauza acestei boli 78 de persoane, dintre care, dată fiind lipsa de posibilităţi materiale, foarte puţine au fost spitalizate. În intervalul 1921 – 1922, au decedat tot din aceleaşi motive, 48 de persoane, cea mai mare parte fiind în floarea tinereţii. Din cauză că această boală cumplită cunoştea o continuă extindere, în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea, Calafatul ajunsese a fi unul din cele 33 de oraşe ale României în care tuberculoza atingea 41,8% din totalul de decese.

Situaţia era cu atât mai alarmantă, cu cât în condiţiile perioadei interbelice, la Calafat continua să funcţioneze un singur medic în cadrul spitalului şi un medic în cadrul circumscripţiei sanitare. Trebuie însă precizat că acestuia din urmă, îi reveneau în grijă 13.000 de locuitori, el trebuind să asigure asistenţă atât populaţiei oraşului, cât şi celei din comunele apropiate. Şi acestea, când fondurile alocate serviciului sanitar erau derizorii în comparaţie cu necesităţile. În 1933 de exemplu, la o populaţie de 7.825 de locuitori cât avea Calafatul şi la un buget de 4.983.370 de lei, resortului medical îi reveneau abia 98.590 de lei, adică mai puţin de 2%, ceea ce reprezenta cam 12 lei de persoană, sumă infimă cu care practic, nu se putea asigura decât o asistenţă sanitară iluzorie.

Aceleaşi greutăţi au continuat să persiste şi în ceea ce priveşte înzestrarea materială a serviciului medical. În acest sens menţionăm că, între anii 1930 – 1944, singurele realizări au constat din construirea, în 1934, a unui dispensar şi din anumite îmbunătăţiri aduse localului spitalului în 1940. Luate în ansamblu, serviciile depinzând de sistemul de asistenţă medicală se compuneau dintr-un spital şi un dispensar, un serviciu sanitar al oraşului şi o filială a Societăţii de Cruce Roşie. De pe urma lipsei de posibilităţi materiale, ca şi a nepăsării guvernanţilor faţă de acest domeniu important al vieţii sociale, au avut uneori de suportat nu numai miile de pacienţi , ci şi personalul medical care era însărcinat să le asigure asistenţa respectivă.

Astfel, la 30 ianuarie 1935, doctorul spitalului din Calafat reclama prefectului de Dolj că salariaţii ce deserveau această instituţie, deşi depuseseră toate eforturile pentru a se achita în bune condiţiuni de sarcinile ce le reveniseră, nu primiseră lefurile încă din octombrie 1934, lucru care făcea ca ei şi familiile lor să se zbată în cele mai mari lipsuri pecuniare: „Sunt patru luni – arăta acesta – de când personalul suferă fără a primi leafă, mai ales acum în toiul iernii”.

Mai mult încă, pătându-şi demnitatea de lucrători în domeniul medical, cum a fost cazul doctorului Nicolae Vasilescu, s-au dedat la o serie de fraude în detrimentul avutului public, însuşindu-şi din averea spitalului, şi aşa redusă la maximum. În septembrie 1933 de exemplu, acesta era demascat că “sustrăsese pentru folosinţa personală un vagon şi jumătate de lemne, oprea personalului din sporurile de salariu, folosea la domiciliul său salariaţi pentru diverse servicii, îşi însuşise lemnele rezultate din tăierea salcâmilor ce împrejmuiau spitalul, îşi construise sobe de teracotă cu fondurile instituţiei, redusese raţiile alocate bolnavilor, diferenţa de bani intrând în buzunarul său”.

Cele înfăţişate mai sus, constituie doar câteva exemple crude dar reale, ale unei situaţii deosebit de grele în care s-a aflat serviciul sanitar în perioada de până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi care au adus atâtea suferinţe populaţiei Calafatului.

Activitatea medical–sanitară după cel de-al doilea război mondial şi în zilele noastre

 Pe linia preocupărilor edilitar – gospodăreşti şi a celor de creare a unor condiţii igienico – sanitare superioare pentru calafeteni, într-un raport al primăriei oraşului Calafat din 13 octombrie 1946, adresat prefecturii judeţului Dolj, se propunea ca în vederea asigurării oraşului cu apă potabilă, staţia de filtrare să fie mutată pe un teren cu mai multă stabilitate, deoarece locul pe care era amplasată era supus unor permanente deplasări, din cauza izvoarelor subterane.

Se mai propunea construirea unei băi comunale, vechi deziderat al locuitorilor, canalizarea oraşului, pavarea acestuia şi alte măsuri edilitar-gospodăreşti şi de igienă care nu s-au realizat în totalitatea lor mulţi ani de la acea iniţiativă. Una din problemele esenţiale ce trebuia rezolvată, a constituit-o asigurarea cu apă a oraşului.

Reţeaua existentă încă de la începutul secolului şi recondiţionată în anii 1949 şi 1959, avea un debit de apă de 600 m3 pe zi, ceea ce era cu totul insuficient. Ca o consecinţă a cerinţelor mereu crescânde atât de apă potabilă, cât şi de apă necesară unităţilor industriale în dezvoltare, în anii care au urmat, s-au recondiţionat filtrele şi reţeaua de distribuţie, s-au forat un număr de zece puţuri care au asigurat un debit de 1.000 m3 de apă în 24 de ore, pe lângă sursa principală care o constituia apa din Dunăre, cu o capacitate de 1.200 m3.

Pentru asigurarea alimentării oraşului cu apă în mod permanent şi la presiune normală, a fost construit un castel aerian cu o capacitate de 3.000 m3 în 24 de ore şi o staţie de alimentare modernă care facilitează distribuirea optimă a apei pentru consumatori. Toate acestea au făcut ca în mod practic, problema asigurării cu apă a oraşului Calafat să fie rezolvată. În momentul de faţă, ca urmare a preocupărilor primăriei şi ale Consiliului local, s-a modernizat reţeaua de apă potabilă a oraşului, în foarte scurt timp urmând ca absolut toate străzile din Calafat să fie canalizate menajer. Pe principalele străzi cu orientare est – vest, este în stadiu final de execuţie, realizarea canalizării pluviale. Dacă adăugăm la acestea şi proxima intrare în funcţiune a unei staţii de epurare realizată după cele mai noi exigenţe ale Uniunii Europene, avem imaginea îndeplinirii în Calafat a unui program care asigură condiţii igienico – sanitare dintre cele mai bune, alături de condiţii superioare de confort şi civilizaţie pentru locuitorii săi şi de oportunităţi de afaceri pentru investitori autohtoni şi străini.

Domeniul sănătăţii s-a constituit într-un segment social de cea mai mare dimensiune, şi acest lucru ca o consecinţă a creşterii numerice a populaţiei oraşului şi a înrăutăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă, fapt ce a determinat creşterea morbidităţii şi înmulţirea numerică a bolnavilor. Tocmai această realitate a obligat conducerea locală să acţioneze pentru asigurarea unor condiţii mai bune asistenţei medicale din oraş. Ca urmare, în primii ani scurşi după război, s-au făcut o serie de amenajări şi dotări sumare în zona Calafat şi în cea adiacentă. Cum era şi firesc, spitalul orăşenesc a devenit instituţia titulară a organizării asistenţei sanitare în localitate şi în teritoriul arondat (Cetate, Maglavit, Moţăţei, Desa, Ciupercenii Noi, Seaca de Câmp, Piscu Vechi şi Poiana Mare).

Un moment de referinţă pe calea optimizării asistenţei medicale în oraş, l-a constituit darea în folosinţă a noului local al spitalului şi al dispensarului policlinic în iulie 1987, fapt ce a dus implicit la sporirea numărului de paturi care au ajuns la 400 şi la înfiinţarea unor noi secţii medicale, concomitent cu sporul calitativ al activităţii în ansamblu. La înfiinţarea sa, spitalul orăşenesc avea o structură complexă formată din opt secţii şi compartimente medicale (secţiile interne, obstetrică şi ginecologie, chirurgie, pediatrie şi compartimentele neurologie, dermatologie, fizioterapie şi oftalmologie), trei săli de operaţie dotate cu aparatura şi instrumentarul medical necesar, două săli de naştere, un laborator de analize medicale, un dispensar policlinic ce dispunea de 11 cabinete de consultaţii, un compartiment de urgenţă şi o staţie de salvare.

Fostul sediu administrativ, actualmente Punctul de Ambulanţă Calafat

 Cadre medicale de o mare probitate profesională şi înaltă ţinută morală, s-au impus în conştiinţa colectivităţii, rămânând ca figuri de seamă în memoria celor care i-au cunoscut de-a lungul vremii, indiferent că le-au fost sau nu, pacienţi: medicii chirurgi Constantin Crinteanu şi Constantin Drăghici, ultimul, director al spitalui o mare perioadă de timp; medicii generalişti Eracle Popescu şi Constantin Gorgos, acesta din urmă devenit un renumit psihiatru; medicii internişti Traian Boţoi şi Gheorghe Stănescu; medicii ginecologi Petrică Miştoi, Leonard Bălan şi Dorel Dinulescu; medicii ftiziologi Adrian Eliescu şi Nicolae Floricel; medicul neurolog Florian Marinescu; pediatrii Dan Viorel şi Elena Diaconeasa; medicul ORL-ist Gheorghe Duşmănescu şi cel oftalmolg Monica Catană; stomatologii Ioan Dina, Mircea Săftoiu, Viorel Topală, Viorel şi Lucica Popescu.

Lista ar putea continua, ne-am rezumat însă numai la numele câtorva dispăruţi dintre noi, ori retraşi din activitate, sau plecaţi din Calafat. În momentul de faţă ( anul 2005 ), Spitalul Municipal din Calafat are 285 de paturi, fiind organizat în cinci secţii (medicină internă, chirurgie, obstetrică – ginecologie, pediatrie) şi patru compartimente (anestezie-terapie intensivă, fizioterapie, neurologie şi neonatologie).Sunt arondate spitalului din Calafat, Centrul de Sănătate din comuna Pleniţa şi Secţia exterioară T.B.C. din Poiana Mare. În spitalul municipal sunt angajaţi 367 de salariaţi, dintre care 40 de medici (34 în spital şi 6 în ambulatoriul de specialitate), 170 de asistenţi medicali (153 în spital şi 17 în ambulatoriul de specialitate), 30 de persoane cu atribuţiuni administrative şi 46 de muncitori. Să precizăm că la exercitarea atribuţiunilor de asistenţă medical-sanitară în Calafat, îşi aduc aportul şi un număr de 10 cabinete individuale deservite de medici de familie şi asistenţi medicali. Spitalului municipal Calafat îi sunt arondate următoarele comune: Ciupercenii Noi, Desa, Poiana Mare, Piscu Vechi, Seaca de Camp, Maglavit, Cetate, Moţăţei .

Activitatea de asistenţă medical-sanitară în Calafat, s-a ridicat evident în ultimii ani, la cote superioare de profesionalism, dispunând nu numai de cadre suficiente numeric şi bine pregătite, dar şi de o dotare cu aparatură medical-sanitară performantă. Rămân în continuare de soluţionat probleme generale pentru întreaga societate românească, generate de lipsa de medicamente şi de insuficientele alocaţii bugetare pentru domeniul sănătăţii.